Puterea unui compliment

MY STORY
by Adriana Matei

  Port ochelari de vedere de-o viata si, desi exista optiunea operatiei care m-ar scapa definitiv de ei, ma simt ciudat sa abandonez o parte din mine. Pentru ca ochelarii de vedere au ajuns o parte din mine. Am atatea amintiri cu si legate de ei incat “eu fara ochelari” parca nu as mai fi eu. Dar intr-o zi… ma jucam cu una dintre surorile mele mai mari si, din neatentie, a facut o miscare brusca si mi-a atins ochelarii care au zburat pe podea. S-au spart, evident, si acela a fost declarat (mai tarziu) momentul eliberarii si al transformarii totale. Pe moment, am simtit ca ma sufoc. Trebuie sa intelegi ca aveam senzatia ca fara ochelari nu pot vedea deloc. Ii purtam mereu, fara exceptie. Aveam chiar cosmaruri repetate ca plec la scoala fara ochelari si nu pot vedea nimic din ce se scria la tabla sau din ce se intampla in jurul meu, cosmaruri ce s-au repetat ani de zile. Aveam aceeasi senzatie ca atunci cand visezi ca vrei sa tipi si nu ai voce. Spun “cosmar” si nu “vis urat” pentru ca am fost o tocilara, nu neaparat in sensul ad litteram, ci imi placea sa invat, sa imi fac temele, sa fiu atenta la clasa, sa nu imi scape nimic.

 

“Compliments can lift moods, improve engagement with tasks, enhance learning and increase persistence. There is some research evidence that people who receive compliments on their performance on a task from someone else tend to improve on it more than people who receive no compliments or who evaluate themselves. And you don’t need a research study to know that receiving a compliment can boost our mood.”

Sa nu-ti fie frica

Ce oferi, aia primesti.



Pauza se terminase si eram deja cu totii in banci. Ucigatoarea ora de matematica urma sa inceapa, dar profesorul intarzia. Ce momente magice! Cateva minute in plus ca sa schimbam informatii ce ni se pareau esential a fi impartasite atunci si acolo cu colegul din fata sau din spate. Clasa a 9a incepuse de cateva luni, dar inca eram speriati unii de altii. Ma enerva ca nu aveam o sala de clasa stabila si impachetam si despachetam ghiozdanul aproape dupa fiecare ora de curs pentru a ne muta dintr-o parte in alta a cladirii. Ora de matematica se tinea acum intr-o sala mica, mult prea mica pentru douazeci si ceva de elevi, dar noi ne lipeam bancile de o singura persoana intre ele si formam siruri lungi printre care profesorul se putea strecura foarte greu, aproape imposibil si asta ne incanta teribil. Cred ca aia a fost, de fapt, sala noastra preferata.

Am fost un copil mai mult singuratic, desi eram prietenoasa si mi-ar fi placut sa ma joc cu ceilalti copii. Dar imi placea si sa invat. Si eram curioasa si creativa. Nu invatam in mod normal, nici nu stiu daca exista un mod normal de a invata, dar eu inventam tot felul de jocuri si corelam tot felul de elemente diferite ca sa pot sa retin toata informatia. Eram, cum s-ar spune, diferita. Am avut mai mereu 10 pe linie si asta nu e usor lucru pentru cineva care mai degraba ar dansa, ar canta, ar bricola, si-ar modifica hainele sau ar vorbi singura ore intregi imaginandu-si ca modereaza o emisiune. Sau poate tocmai, mie mi-a fost mai usor pentru ca am reusit sa transform ceva plictisitor si greoi in ceva de joaca. Dar faptul ca esti mereu prima si stii mereu toate raspunsurile nu te face favorita colegilor. Ba dimpotriva. Te face o tinta. Si atunci cand esti o tinta ultimul lucru pe care ti-l doresti este sa iesi in evidenta cu ceva. Iar eu, aparand fara ochelari, ochelari pe care ii purtam non stop, as fi fost primul subiect pe ordinea zilei. Si cum de ce iti este frica, nu scapi….

Port ochelari din clasa intaia sau a doua, nu mai stiu cu exactitate, cand invatatoarea m-a ales sa citesc o povestioara simpatica in fata clasei. Aveam talent de narator de mica (asa imi placea sa cred) pentru ca m-a lasat sa citesc povestioara de la cap la coada, fara sa ma intrerupa, fara sa ma corecteze, nimic. Eram foarte mandra, desi nu intelegeam de ce toata clasa rade. Eram obisnuita cu reactia asta a lor, radeau des si erau rai cu mine, care nu ma miscam din banca decat atunci cand veneam si cand plecam de la scoala, dar cand venea vorba de citit, stiam ca este singurul lucru de care nu ar avea de ce sa faca misto. La finalul povestioarei, invatatoarea ma intreaba: “Adriana, mai citeste o data…”porcii” sareau din stanga in dreapta pe cainele prapadit?”, cu un ranjet mistocar pe fata (desigur, nu imi mai aduc aminte daca astea au fost cuvintele exacte, dar stiu ca povestea era despre niste caini care aveau purici). Am citit inca o data fraza respectiva, doar ca acolo nu scria “porci”, scria “purici”, dar eu am citit tot “porci” pentru ca nu vedeam bine. Toata clasa era extaziata de greseala mea si radea in hohote, invatatoarea nu a facut nimic sa opreasca asta, desi era vizibil ca sunt stanjenita si nu intelegeam ce se intampla. In fine, a cerut sa vorbeasca cu mama si asa am ajuns sa port ochelari.

Imi cautam pixul preferat pentru ora de matematica (da, am o pasiune obsesiva pentru carnetele si pixuri si, in functie de ce urmeaza sa scriu, aleg un pix anume) cand N., care statea in banca din fata mea, s-a intors, s-a uitat in ochii mei si a spus: “Adriana, ar trebui sa vii mai des fara ochelari. Chiar ai niste ochi foarte frumosi.” Era printre primele zile cand ochii mei nu mai aveau scutul ochelarilor si sora-mea ma convinsese sa ma dau cu rimel. Incerca sa compenseze pentru spartul ochelarilor.


N. ma enerva in cea mai mare parte a timpului. Tupeist, bagacios, sigur pe el, genul ala de baiat popular care scapa basma curata mereu. Simtea nevoia sa fie vocal, sa aiba o parere despre orice si sa fie si rautacios atunci cand si-o expune. In popor asta s-ar traduce ca ii placea sa faca misto de cei pe care ii considera el inferiori. Iar o tocilara este inferioara tuturor. Pentru ca este rusinoasa si retrasa si rareori are reactie la ce i se intampla. Desi, daca e sa o luam logic, este fix invers. Dar complimentul lui m-a surprins. M-a lasat fara cuvinte, de fapt. Nu pentru ca l-as fi iubit in secret, ci pentru ca mintea omului este mai usor impresionata de lucruri pozitive care vin din partea celor pe care nu ii place sau cu care nu s-ar imprieteni neaparat. Si pentru ca posibil sa fi fost primul compliment primit din partea vreunui baiat. Posibil! Cei dragi ne apreciaza deja si ne complimenteaza, stim ca sunt acolo mereu si ii luam for granted cumva (sad, but true). Dar cand cineva de la care asteptai mai degraba o ironie sau o rautate decat un compliment remarca un detaliu atat de fin si iti spune un lucru frumos…asta iti poate schimba cursul vietii. Sau, cel putin, iti face ziua cu mult mai frumoasa. Eu am mers pe prima varianta. Lesne de inteles ca ochelarii ajunsesera pe ultimul loc in lista de prioritati si nu stiam cum sa intarzii vizita la optician. Si de unde inainte as fi optat pentru un model aproape invizibil, acum am avut curajul sa iau cel mai colorat si mai nonconformist model pe care l-am gasit. Pentru ca acum aflasem ca am ochii frumosi si nu ma deranja sa ii scot in evidenta. Pentru ca acum N. imi era prieten si intelesesem ca si perceptia mea asupra lui fusese eronata.

Psihologii spun despre complimente ca au puterea de a schimba comportamente pentru ca il fac pe invidivul care le primeste sa se simta dorit si valorificat.

“Compliments can lift moods, improve engagement with tasks, enhance learning and increase persistence. There is some research evidence that people who receive compliments on their performance on a task from someone else tend to improve on it more than people who receive no compliments or who evaluate themselves. And you don’t need a research study to know that receiving a compliment can boost our mood.” Professor Nick Haslam, School of Psychological Sciences, University of Melbourne told HuffPost Australia.

Cu siguranta N. nu isi mai aduce aminte despre acest anume compliment, asa cum niciunul dintre noi nu isi aduce aminte toate lucrurile pe care le-a spus, dar eu mi-am adus aminte pentru ca a schimbat ceva in mine. Tu, cel care faci complimentul, posibil sa nu mai stii ce si cum ai zis, dar tu, cel care primesti complimentul, vei memora fiecare cuvant, sunet, mimica si tonalitate.

De atunci si pana azi am schimbat multe lucruri, printre care si zeci de rame de ochelari de vedere. Nu stiu cand s-au oprit adresarile cu “aragaz cu patru ochi” sau “fund de sifon”, dar stiu cand am incetat eu sa le mai aud. Cand N. mi-a spus ca am ochi frumosi. Cand am acceptat ca ochelarii sunt parte din viata mea, dar nu ca sa ma acopar sau ca sa ma ascund, ci ca sa ies in evidenta. Si sa nu mai imi fie frica de asta. Complimentele ajuta frica sa treaca.

TELL ME
WHAT YOU
THINK

*